Povestea iei

          Ia tradițională este un exemplu al frumosului atemporal, al istoriei transmise prin intermediul unui articol vestimentar. Unul dintre motivele pentru care ia este purtată de membrii comunității integrative este fondul acesteia, alb. Dintotdeauna albul a fost asociat cu puritatea și inocența.

Albul este relaxant, dar, în același timp, este energizant. Încăperile în care predomină albul inspiră liniște și aduc vindecare. Un alt motiv este credința că, simbolurile brodate pe față, spate sau mâneci, învăluie protector persoanele care poartă iile, ținând răul și ghinionul departe.

Iar motivul cel mai important, poate, este mândria noastră de a aparține neamului românesc, apartenența la istoria scrisă sau nescrisă a acestor locuri dragi. Purtarea iei este un semn de recunoștință pentru străbunii noștri și este „frumosul atemporal” care ne leagă între noi românii de aici și de oriunde din lume!

          Costumul popular este un preţios document artistic, social şi istoric – Leocadia Ștefănucă

          Din punct de vedere etimologic, cuvântul ie, atribuit cămășii tradiționale a portului românesc, derivă din latinescul Tunicae lineae, care înseamnă tunică subțire, purtată direct pe piele.

IA face parte din costumul popular românesc și ne vorbește, dacă știm să o ascultăm. Ne spune o istorie. Femeile noastre au utilizat din cele mai vechi timpuri acul și ața pentru a scrie pe pânză povești. Modelele cusute nu sunt simple ornamente, ci reprezintă simboluri și idei ce pot fi citite de către cei care cunosc acest limbaj vizual.

          Povestea iei este mai veche decât am crede. Începuturile ei vin din perioada existenței culturii Cucuteni, cea mai veche civilizație a Europei, care a trăit în perioada 5.200 – 3.200 î.e.n. Localizată în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia, membrii acestei civilizații erau renumiți în activități meșteșugărești casnice precum țesutul și olăritul.

          Potrivit cercetărilor realizate de istorici, însemnele culturii Cucuteni amintesc de ia tradițională românească. Concluziile acestora au atribuit purtarea acestei haine, pentru prima dată, de către cucuteni. Din basoreliefurile de demult, care îi înfățișează pe daci, poți observa în portul acestora cămăși cu mâneci lungi, cu o croială de tip tunică, albă și lungă, dintr-o singură bucată și pantaloni strâmți și lungi (ciareci, ițari). Portul era completat cu un brâu sau chimir, iar în picioare purtau opinci. Femeile se îmbrăcau cu o cămașă de pânză (ie), poale şi piese care acopereau picioarele, care ulterior au primit diferite denumiri: catrinţă, valnic, fotă sau opreg.

          Pe cap, femeile purtau diferite țesături și podoabe: marame, năframe, cepse sau cununi, iar bărbații – căciuli. De-a lungul timpului, costumul bărbaților și al femeilor s-a diferențiat tot mai mult, iar tunica pe care o purtau la începuturi ambele sexe a început să capete caractere distincte. Veșmântul femeiesc s-a transformat astfel în ia românească tradițională din zilele noastre.

          Odinioară, fetele începeau să coasă în jurul vârstei de 5 ani. Ele stăteau pe lângă mamele și bunicile lor și începeau să lucreze alături de ele, de mici, astfel încât timp de multe generații, semnele cusute, culorile și regulile s-au transmis.

În fiecare familie, mamele aveau și rolul de a transmite fiicelor lor secretele cusăturilor și tâlcul motivelor cusute, iar bunicile erau reperul cel mai înalt de calitate datorită experienței acumulate în decursul anilor.

          Femeile își produceau singure în trecut, acasă, tot ce le era necesar pentru a-și îmbrăca familia, de la pânză și până la produsul finit. Ele cultivau în jurul casei inul și cânepa din care făceau apoi cămășile de sărbătoare (iile) și pe cele de lucru. Cele de sărbătoare erau din pânză de in, recunoscută pentru calitățile ei termoizolante, iar cele de lucru erau din pânză de cânepă, care rezistă mai mult în timp.

          Lâna cu care erau cusute s-a aflat dintotdeauna în jurul gospodăriilor, mătasea a venit mai târziu, iar bumbacul abia în timpurile moderne. Pregătirea acestor materiale și țeserea lor erau migăloase, necesitau efort și timp, de aceea fiecare bucată de material era chibzuită cum se cuvine.

Croiala iei are la bază bucăți dreptunghiulare de material, îmbinate în funcție de nevoi și încrețite la gât. Datorită acestei croieli, nicio bucățică de material nu este risipită, cămașa poate fi adaptată astfel încât femeia să devină mamă, să alăpteze, și în tot acest timp să-și ajusteze silueta. Cămășile erau compuse pentru a fi ușor descompuse la nevoie, iar părțile care se uzau mai repede să poată fi înlocuite.

          Iile se confecționau de femeile din sat în timpul șezătorilor, unde femeile cântau și confecționau haine. Cămășile erau diferite de la o regiune la alta nu numai prin textura materialelor, ci și prin modelele și broderiile aplicate. 

Cele trei elemente prin care se deosebește ia sunt: tipul de deschidere a gulerului, modul de tăiere și structură a tiparului și metoda de inserție a mânecilor. Putem deosebi cămașa dreaptă sau încrețită la gât, care se strânge cu nasturi sau șnururi, iar cămășile și iile cu croială simplă (din patru foi drepte, fără răscroială) sunt pentru întrebuințarea zilnică.

          Ia românească autentică este creată din pânză potrivit de rară, așa-numita pânză de casă sau pânză nălbită (țesută la războiul cu două ițe) și cusută cu arnici sau mulineuri, fluturi și mărgele, fir metalic alb sau galben și beteală.

          Din ce este făcută ia românească?

          Pentru confecționarea iilor, săteanca trebuia să posede cunoștințe tehnice însemnate: cum se face croiala cămășii, punctele folosite în ornamentare și cum se lucrează acestea, materialele necesare confecționării sale (pânză de in, bumbac, borangic).

Croiala iilor este diferită de la o zonă la alta. Vom întâlni astfel cămașa cu altiță (Bucovina, Moldova, Oltenia, Muntenia, în zona Bran și Covasna), cămașa cu tăblie (în regiunile Hunedoarei, Pădurenilor și Aradului), ia cu umăr (Transilvania, Sibiu, Făgăraș), ia cu ciocănele sau ia de Săliște, cămașa cu lăncez (Valea Bistriței, Neamț, Bucovina, sudul și estul Transilvaniei), cămașa cu 

chipet sau ciupag, cămașa încărcată, cămașa cu platcă (Maramureș și Bihor).

          În Ardeal, Moldova, Muscel și Vlașca se folosește pânza cu firul mai gros, deoarece costumul popular are 

motive mai bogate, mai robuste, cu punctul buclat, iar la costumele din Oltenia, Muntenia și Dobrogea se folosește o pânză mai rară, cu firul bine răsucit.

          Simbolistica și semnificația spirituală a iei

          Ia sau „cămașa cu altiță” face parte din portul popular românesc al femeii și leagă istoria de odinioară de istoria actuală a noastră, a tuturor. Ea reușește prin motivele și simbolurile brodate să exprime apartenența la o comunitate, la o regiune, să exprime stări sufletești și evenimente importante sau uzuale din viața omului (nunți, botezuri, sărbători religioase, statusul marital, zona de apartenență), precum și modificări care apar odată cu influențele venite dinspre lumea orașului.

          Ce reprezintă motivele populare de pe ie? 

Costumul popular se prezintă aparent diferit de la o zonă la alta, însă și-a păstrat o structură unitară în ceea ce privește materia primă din care se realizează, croiala, coloritul și ornamentația. Cel mai des vom întâlni pe ii motive străvechi, geometrice și florale. Motivul românesc, prezent pe orice obiect, variază în funcție de utilizarea dată pieselor brodate: podoabă, îmbrăcăminte, uz casnic. La obiectele de uz casnic și la obiectele de îmbrăcăminte pentru sărbători ca: ie, cămașă bărbătească, pieptar, cojoc etc., se folosesc motive în componența cărora intră floarea, figurile abstracte (geometrice), animalele, elementele cosmice, toate redate în forme stilizate.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii purtau haine brodate cu simboluri care aveau semnificații importante pentru ei. Totodată, se diferențiau zonele geografice de proveniență, preocupările persoanei, statutul social, marital etc. 

          Brodate pe față, spate sau mâneci, aceste simboluri învăluie protector persoanele care poartă iile, ținând răul și ghinionul departe.

           Dintre simbolurile des folosite pe ii întâlnim spirala și spirala dreaptă, crucea, soarele, coarnele de cerb, liniile drepte, liniile duble drepte, liniile cu dreptunghi, liniile ondulate, copacul sau ramurile, fiecare dintre ele având semnificații aparte. 

          Simboluri pe ia românească: spirala și crucea

         Spirala reprezintă eternitatea, trecerea timpului, un semn universal al vieții și perenității sale, al energiei. Acest simbol se folosește încă din perioada culturii Cucuteni. Sursa de viață este redată prin intermediul spiralei, simbol al fecundității. Poate fi și semn dual, masculin-feminin, întuneric-lumină etc. Crucea reprezintă credința omului în Dumnezeu, însăși croiala iei având forma crucii. 

          Linii și simboluri geometrice pe ia românească

          Liniile drepte orizontale sugerează moartea, întreruperea unei etape a vieții omului, pe când liniile drepte verticale, viața. Liniile ondulate ușor ne trimit cu gândul la apă, la curățenia și purificarea pe care le aduce ea, iar copacul sau ramurile simbolizează trăinicia și viața durabilă, renașterea an de an.

În Dobrogea sunt des întâlnite următoarele motive: romburi, dreptunghiuri, pătrate și linii frânte, numite plastic „pui”, „iarba întoarsă”, „șarampoi”, „urma iepurelui”, exprimând matricea universului în care femeia trăiește și muncește.

          Simboluri ancestrale. Coarnele de cerb sunt dintre cele mai vechi simboluri. Ele simbolizează vitalitate, regenerare, putere, fiind un simbol purtat cu precădere de tinerele care doreau să rămână însărcinate. Soarele este și el un simbol ancestral, fiind folosit atât în forme stilizate, cât și ca o floare – floarea soarelui. El reprezintă legătura omului cu divinitatea, cu roadele pământului, și este dătător de viață.

          Romburile se întâlnesc încă din perioada culturii Cucuteni și sunt reprezentări ancestrale ale zeităților. Alte simboluri străvechi sunt spirala (continuitatea vieții în orice împrejurare) și pomul vieții (liantul dintre cer și pământ). Motivele și simbolurile se deosebesc de la o zonă etnografică la alta. Vom întâlni două categorii de motive ornamentale mari: după forma și tipul de stilizare și după conținutul tematic. 

          După formă și tip de stilizare acestea sunt geometrice, negeometrice sau liber desenate, iar după conținut, motivele ornamentale sunt abstracte, realiste și simbolice. Motivele ornamentale abstracte se întâlnesc aproape în toate zonele noastre etnografice – dintre acestea numim punctele, liniile, figurile geometrice.

          Dintre motivele ornamentale realiste, multe redau fenomene cerești și reprezentări de corpuri cerești: fulgere, reprezentate în zig-zag; calea laptelui, steluțele, soarele. Altele redau regnul vegetal: plante, frunze, flori (pot fi reprezentate și cu șase sau opt petale), fructe (cel mai des întâlnim spicul de grâu, ghinda, știuletele, afina, strugurele, mărul, părul); spirale, care amintesc de cârceii de viță de vie sau de dovleac), zoomorfe (coarnele berbecului și fruntea boului; vrabia, porumbelul, cocorii, găinușa, rândunica) și antropomorfe (siluete de femei sau părți ale corpului omenesc: ochiul).

          Personalități care au promovat ia românească

          Regina Maria a fost una dintre marile promotoare ale portului tradițional românesc, pe care l-a iubit și l-a purtat cu eleganță. În urma sa au rămas numeroase fotografii care atestă dragostea pe care Regina a purtat-o iei românești. 

De asemenea, cântăreața Maria Tănase s-a numărat printre personalitățile care au purtat ia românească, făcând-o cunoscută în întreaga lume.

          Smaranda Brăescu a fost prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism și campioană mondială. A fost una dintre personalitățile care au promovat în trecut ia românească.

          Ia tradițional românească în prezent – piesă vestimentară de efect

          Vremurile se schimbă, obiceiurile se schimbă și tot ceea ce este vechi se actualizează, se adaptează prezentului. Ia româneascăa devenit populară în rândul vedetelor din întreaga lume și acestea au inclus ia în garderoba lor. Și vedetele din țara noastră au ales să poarte și să promoveze ia tradițională românească.

          Faptul că multe alte popoare au preluat designul iei românești ne îndeamnă să credem că da, ia tradițională este un exemplu al frumosului atemporal, al istoriei transmise prin intermediul unui articol vestimentar. Purtarea iei, a frumoasei ii românești, aduce o mândrie aparte, un sentiment de apartenență la o civilizație cu tradiție!

Carmen Claudia Morar

Articol publicat în Revista nr. 67/02 Mai 2022

Sursă foto. Pinterest