Categories
„A iubi este o stare de a fi. Este un mod de a te raporta la lume, unul plin de iertare, atenție și implicare. Iubirea nu este intelectuală și nici nu provine din minte; iubirea izvorăște din inimă. Ea are capacitatea de a-i înălța pe alții și poate face lucruri mari datorită purității motivelor sale.[..] Rațiunea se ocupă numai de domeniul particularului, dar iubirea surprinde întregul.” – „Transcenderea nivelurilor conștiinței” – Iubirea (nivelul 500 pe scala conștiinței – D. R. Hawkins)
Consider că există 3 etape ale iubiri: iubirea de sine, iubirea de oameni și iubirea universală (când lumea devine sinele). Să le luăm pe rând! Toată lumea a auzit de sintagma iubirea de sine! Dar ce înseamnă mai exact? Să te pui pe un piedestal și să fii buricul pământului? Ei bine nu!
Din punctul meu de vedere iubirea sinelui înseamnă să fii fidel interiorului tău, sinelui, esența a cine/cum ești! Să asculți ce îți spune vocea intuiției și să te exprimi în lume autentic, fiind în armonie cu ceea ce simți în acel moment. Adică 1-1 cu sinele! Nu să asculți alte voci exterioare ție și să le pui mai presus de vocea intuiției/simțirii tale.
Să îți ghidezi viața după acea sursă internă de energie care îți șoptește subtil cum și încotro s-o apuci.
Așadar, iubirea de sine înseamnă acceptarea a ceea ce ești în profunzime, în totalitate, în bucurie, manifestând în lume acea scânteie unică, cea care se află aici pentru a împlini planul conștiinței sale, cu voia Conștiinței mai mari. Acceptarea și exprimarea cu integritate a sinelui este primul pas, prima etapă din cele 3 enumerate mai sus. Când ești fidel sinelui tău și te exprimi în concordanță cu acesta, îndeplinind toate „condițiile”, atunci și numai atunci putem vorbi și despre iubirea de oameni sau iubirea altor sine.
Ce înseamnă iubirea de oameni?
Poate am mai auzit că cei din jurul nostru sunt oglinzi care ne reflectă înapoi părți din noi. De cele mai multe ori atunci când ne deranjează ceva la celălalt, înseamnă că și noi conținem acel „deranj”. Creația ne susține și ne arată astfel ce putem vindeca și la ce mai avem de lucrat, astfel încât să avem mai puține „deranjamente” interioare la contactul cu lumea. Eu, din copilărie, am primit o lecție extraordinară despre iubirea de oameni, chiar de la bunica maternă, o femeie bună, simplă, lângă care am petrecut cei mai importanți ani. Ea avea o vorbă: „mamă, dacă mâncați voi, parcă mă satur eu!”. La masă, ea împărțea aproape toată mâncarea, iar pentru sine oprea cel mai puțin.
Trecând anii, am ajuns la concluzia că ea se afla deja în cea de-a 3-a etapă a iubirii, trecuse de iubirea de sine, de iubirea de oameni și manifesta iubirea universală, cum am numit-o eu. Ea se vedea în ceilalți, iar binele celorlalți era și binele ei. Parcursese iubirea de sine, integrase și iubirea de aproape și, astfel, traversase tot drumul până la a se uni cu lumea. Urma cumva, natural, îndemnul christic de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Ea devenise una cu cei din jur. Oglinzile ei erau curate!
La prima vedere pare un sacrificiu de sine, dar, în esență, este o mare putere și o înțelegere totală a iubirii care apoi este manifestată la cel mai înalt nivel al ființei.
Un om care își iubește sinele este imposibil să nu iubească și sinele semenilor săi!
Acest pas este cel mai nobil dintre toate și arată că iubirea (de sine) a pornit în lume, s-a desăvârșit și s-a întors la cel care a pornit-o, într-o formă înaltă, acesta văzându-se pe sine în lume, iar lumea devenind sinele extins. Astfel, sinele s-a contopit cu lumea, iar ceea ce este manifestat ca și iubire în lume, este de fapt, o iubire divină, exprimată la un nivel superior al existenței.
Ca o concluzie: consider că suntem veniți aici pentru a ne exprima această iubire și pentru a ne-o desăvârși, astfel încât ceea ce se află înăuntrul nostru să se poată manifesta plenar și în afara noastră. Iubirea de lume/oameni este de fapt o variantă superioară a iubirii de sine. O treaptă care transcende umanul și se îndreaptă spre divin. Atunci, toate oglinzile vor reflecta un singur chip: iubirea plenară, unde lumea a devenit sinele! Iubirea necondiționată, una cu cea a Tatălui, este atotcuprinzătoare!
P.S: În final, doresc să menționez că am ajuns la aceste concluzii în urma unor sintetizări profunde ale experiențelor mele de până acum, dar și a unei observări atente a interiorului meu, de acolo de unde se revarsă o cunoaștere ancestrală (probabil) de care, uneori, nici eu nu sunt conștientă!
Vă îmbrățișez și vă las cu un mesaj scris cu ceva timp în urmă!
Iubirea… Ce nu face iubirea din oameni!.. Iubirea este cea care îndură tot… dar care scoate la suprafață, din tine, tot ce nu ai știut și nu ai cunoscut vreodată că EȘTI!
Ea te îngenunchează doar ca să te înalțe apoi până la cele mai înalte ceruri ale ființei tale… ca să te cunoști în profunzime, în adâncuri, acolo unde nu te-ai fi căutat, crezând că te-ai aflat, deja…
Ea te scutură de tot ceea ce nu ești tu, ca să te curețe de imaginea pe care ți-ai făurit-o despre tine și despre ea, IUBIREA!.. Astfel îți dai seama câte mai ai de descoperit, încă… despre ea prin tine și despre tine, prin ea!
A voastră
Roxana Mirela
articol publicat în Revista nr. 111/15 aprilie 2024
